Luni, lene, (nemulțumiri) și vise cu rimel.

Câtor oameni le place ceea ce fac la locul de muncă? Câți sunt cu adevărat fericiți și mulțumiți cu jobul lor? Mie-mi e ușor să le zic altora, când îi aud nemulțumiți sau stresați: „Dar ce te ține acolo, domne? De ce nu pleci??”

În timp ce eu… stau.

Nu am curaj să ies din confortul — și hai să zicem, siguranța — jobului meu. Dar adevărul e că nu-mi place ce fac. Muncesc mult, mă implic, dar a intervenit monotonia aia care te roade încet și sigur. Mă gândesc cu groază: să ies la pensie de aici???

Am ABIA 35 de ani!

Când vine vorba că mai am mult până la pensie, zic „abia”. Dar când mă gândesc să schimb ceva, îmi vine în cap: „deja am 35 de ani… ce să mai fac de acum?”

Și Doamne iartă-mă, dar… cum naiba ajung eu să aștept pensia, la 35 de ani, doar ca să nu mai vin la muncă?

Cum să gândesc așa?

Adevărul? Eu am făcut cursul de machiaj. Cu entuziasm, cu suflet, cu speranța că o să-mi transform pasiunea în carieră. Dar n-a fost ca în filme. Când am văzut că nu am cliente, m-am demoralizat. M-am simțit invizibilă. Și ușor-ușor, am renunțat.

M-am întors la jobul sigur. Ăla care nu-mi cere să cred în mine. Doar să vin, să dau „bună dimineața” și să fac ce scrie în fișa postului.

Sunt comodă. Și leneșă. Și am un talent fabulos de a-mi găsi scuze:

„Nu e momentul.”

„N-am timp.”

„Mai încolo.”

Dar azi e luni. Și, ghici ce? Tot nu fac nimic.

Concluzia? Renunțarea la machiaj e regretul meu.

Luni. Ziua aia în care te trezești cu speranța că poate… poate… s-a amânat viața cu o zi. Dar nu. Tot la jobul ăla te duci. Ăla care nu-ți place, dar care îți plătește facturile.

(Mă rog, le plătește bărbată-miu, Alin — dar ai înțeles ideea.)

Și totuși… cât o să mai meargă așa?

Poate e ok că am un job stabil. Poate e ok că nu sunt un robot productiv în fiecare zi. Dar poate e timpul să nu mă mai mint. Să nu mai aștept momentul perfect, că n-o să vină. N-o să se alinieze planetele și nici clienții n-o să bată la ușă dacă eu stau cu capul în pernă și cu frica-n suflet.

Și doare.

Doare să știu ce mi-ar plăcea. Să știu ce m-ar face să tresar de bucurie.

Că atunci când machiam, eram eu. Adevărata eu.

Dar mi-e frică să mai încerc. Și parcă n-aș mai avea energie să o iau de la capăt.

Poate într-o zi o să am curaj. Să ies din bula asta călduță. Să iau din nou pensulele în mână. Să mai cred o dată în mine.

Dar azi… e luni.

Și m-am demachiat de visuri.