Ce m-ar mulțumi pe mine?

Azi am primit o întrebare simplă. Sau nu.

„Dacă ar fi să alegi între intuiție și minte, ce ai alege?”

Și m-a blocat. Nu pentru că n-aș ști ce simt, ci pentru că mi-am dat seama că de multe ori nici nu mi s-a dat ocazia să aleg eu.

Sau am făcut ce „așa se face”. Sau „ce zic ai tăi”.

Mă simt uneori imatură pe partea de carieră. Poate chiar visez cai verzi pe pereți.

Poate că pentru mine a contat (și încă contează) să fiu susținută de ai mei și nu mereu tratată ca pe un copil și nebăgată-n seamă. Sau măcar să nu mă tragă în jos.

Dar realitatea e că tata i-a zis lui Alin:

„De ce o lași să posteze alea, să se facă de râs?”

Alea, adică ce scriu eu aici.

Și-am simțit că o parte din mine s-a reîntors direct în copilărie, când i-am spus că vreau să cânt. Să merg la canto.

Și n-a contat. N-a ascultat.

Dacă i-aș spune azi, ar zice că inventez.

Poate totul a început de acolo.

De la primul „nu” dat fără să conteze ce voiam eu.

N-am făcut ce liceu am vrut. Nici facultatea care m-ar fi inspirat.

Și-acum, la vârsta asta, am casă, mașină, job, copil sănătos, viață „ca la carte”, dar simt că o trăiesc mai mult pentru bifat, nu pentru suflet.

Și nu, nu e că mi s-a urât cu binele. Nu am depresie. Nici nu mă dau lovită.

Sunt conștientă că alții au probleme mai grave decât ale mele, dar și gândurile mele contează.

Am doar… gânduri. Multe.

Sunt conștientă că am o viață pe care alții și-ar dori-o.

Și poate tocmai de-aia mă simt vinovată și nervoasă când nu sunt mulțumită.

Ba mă enervez că stau în trafic, în mașina mea, cu muzica mea, cu parfumul meu.

Ba mă plâng că trebuie să stau 2 ore în parc cu fi-mea, ba că m-am săturat să gătesc mereu, ba că spăl non-stop vase.

Adică mă enervez pe niște chestii pe care le fac 99% dintre femei. Și sunt conștientă.

Și știu. Și pot să bag mâna în foc că și dacă fac machiaj, de exemplu, tot s-ar găsi ceva să mă nemulțumească.

Ce e cu mine?

În fiecare seară, când sunt în pat – și sunt fericită că sunt în pat, că eu veșnic sunt obosită – îmi spun:

„Mâine o să fiu mai recunoscătoare! Mai calmă! Mai veselă!”

Dar nu…

Am un job unde nu mă bate nimeni la cap, dar volumul de muncă e uriaș și banii… mda.

Și e frustrant.

Căci nu vreau să mă victimizez, dar vreau să înțeleg de ce simt cum simt.

Și să dau voie și altora să se regăsească. Poate nu sunt singura.

Știu, e un paradox: să ai totul și să simți că îți lipsește ceva.

Să fii ok, dar să nu fii „bine”.

Nu, nu e depresie. E doar sinceritate.

Gânduri care vin noaptea și nu cer tratament, ci doar spațiu să fie puse în cuvinte.

Așa că revin la întrebare:

Ce m-ar mulțumi, cu adevărat, pe mine?

Încă nu știu.

Dar cred că primul pas e că m-am întrebat.