Am citit toate cărțile de parenting și tot n-am găsit capitolul despre Briana

Nicio carte de psihologie nu îți spune cum să gestionezi situația X. Și credeți-mă, am câteva. Și citite, nu doar frunzărite.

Nicio carte despre comportamentul copiilor, despre cum să-ți crești copilul, nu te învață ce să faci în fața situației Y. Cumperi cartea, o citești, și cu cât dai pagină după pagină, parcă tot aștepți să apară, „după colț”, REZOLVAREA.

Rezolvare la ce înseamnă refuz, timiditate, rușine, lipsă de încredere în sine… aici fiind vorba despre fiica mea, Briana.

Am citit multe cărți. Am participat la webinarii. Am vrut să fiu părintele bun, prezent, informat. Să nu repet greșelile altora. Dar azi simt că am ajuns în punctul în care… am eșuat. Ca părinte. Sau cel puțin așa simt. Am fost prea permisivă? Prea prezentă? Prea iubitoare? Prea „vreau să-i dau ce n-am avut eu”?

Nu mai știu exact cum eram eu la 6 ani, dar știu sigur că nu aveam atâtea opțiuni. Briana le are. Le-a avut mereu.

Am încercat să fiu în trend cu parentingul modern, dar încep să cred că:

• ori nu l-am înțeles eu bine,
• ori Briana are o personalitate rară.

Am lăsat-o în pace. Am respectat ce mi-a spus. Că nu e pregătită pentru dans. Că îi e rușine de alți copii. Că nu vrea nimic nou. Am zis: „OK, nu forțăm.”

A vrut trotineta? I-am luat.

A vrut role? I-am luat.

A vrut bicicletă? I-am luat.

Întrebare de 100 de puncte: le folosește? Nuuu.

Bicicleta are roțile mai curate decât podeaua din sufragerie. Că n-a văzut niciodată asfaltul.

Astăzi mi-a pus capac. N-a vrut să învețe să meargă fără roțile ajutătoare. Pentru că ea e genul de copil căruia, dacă nu-i iese din prima, se închide. Se rușinează. Se înfurie că s-a rușinat. Își încrucișează mâinile. Și refuză. Total.

O întreb ce vrea să facă. Ce îi place. Ce o bucură.

NU RĂSPUNDE.

Doar mă privește. Uneori cu o privire de parcă știe cum să-mi apese toate butoanele.

Eu sunt părintele „rău” dintre noi doi. Eu o cert. Eu țip. Dar tot eu sunt aia care o sufocă cu pupici, smotoceli și îmbrățișări.

Și mai e ceva. Nu știu dacă e normal, nu știu dacă sunt singura, dar… eu o idolatrizez pe Briana.

E totul meu. Mă gândesc la ea non stop.

Când nu sunt cu ea, simt un gol, o vină, o lipsă care mă ține cu respirația suspendată.

Chiar și când merg la sală trag să termin mai repede, să nu simtă că am lipsit prea mult.

Iar acum, că urmează să plec într-o mini excursie de weekend… în loc să mă bucur, mă simt groaznic că o las acasă.

Și mă întreb: de ce simt vină că-mi iau o pauză? Oare chiar e vina? Sau doar o iubire dusă la extrem?

Și totuși… mă întreb în fiecare zi:

Ce fac greșit? Ce nu fac destul? Ce ar trebui să schimb?

Știu că se spune să nu încerci să-ți schimbi copilul. Că trebuie să-l lași să fie el.

Dar eu mă tem. Mă tem când o văd cum refuză tot. Și nu știu dacă exagerez sau am prea multe așteptări… sau dacă doar mi-e teamă de ce va fi mai târziu.

Briana e o fetiță super deșteaptă. Uneori zice chestii care mă lasă mască. E delicată, cuminte, iubitoare.

Și totuși… toate cele de mai sus.

Scriu acum cu lacrimi în ochi, pentru că azi am plâns o dată cu ea, așteptând un răspuns.

Acum sunt supărată pe ea, și ea caută atenția mea.

Și eu nu mai știu cum să reacționez.

Sunt vraiște.

Și racită.

Cine mai răcește vara?!?!?!