Zilele trecute am început să citesc „Uită de griji, începe să trăiești” de Dale Carnegie. E genul de carte care nu-ți promite miracole, dar fix când nu te aștepți, îți servește câte un adevăr greu de ignorat. Așa am dat peste citatul ăsta:
“Să nu ne supărăm din cauza unor lucruri mărunte pe care ar. trebui să le disprețuim și să le dăm uitării. Ține minte: viața e prea scurtă pentru a o irosi pe nimicuri.”
Și de aici… s-a născut articolul ăsta.
Mda. Corect. Frumos. Înțelept. Și totuși…
Eu sunt expertă în a irosi viața pe nimicuri. Nu mă laud, doar constat.
Pot sta nervoasă pe câte un fleac cu zilele. Adică ZILE întregi. Până cedează corpul. Și da, uneori se manifestă sub forma unui herpes. Sau a unei migrene. Sau a unui chef de viață egal cu zero.
Mă enervez:
- când soțul pune frâne prea brusc (și da, știu că uneori chiar trebuie… dar tot mă enervez!)
- când nu schimbă banda la timp, fix când „știu eu” că trebuie schimbată
- când îmi imaginez în cap un scenariu care nici măcar nu s-a întâmplat – dar eu reacționez de parcă a avut loc și m-a durut până în suflet
- când simt că o persoană m-a ignorat… deși nici n-a deschis gura
- pe niște lucruri care N-AU FOST SPUSE. Da, da, nici măcar n-au fost rostite! Așa puteri am. 😂
Și astea sunt doar câteva exemple. N-am degete la mâini și picioare să le enumăr pe toate.
Practic, îmi consum energia, neuronii și tenul (că da, apar și coșuri din cauza stresului) pentru oameni care n-au nicio treabă. Oameni care dorm liniștiți, în timp ce eu stau în pat și analizez ce ar fi vrut poate să spună printr-un emoji neutru trimis pe WhatsApp. Ei sunt zen, eu sunt Sherlock Holmes.
Și partea cea mai nasoală e că… după ce-mi trece criza, realizez că am exagerat. Bineînțeles, am exagerat cu cine nu trebuie.
Cu cine ar trebui să fiu mai fermă, să mă impun, să spun „Stop, frate!”, acolo tac.
Așa că… glumă-neglumă: uneori chiar ar trebui să dau cu cineva de pământ.
(Glumă. Sau nu. Hihi.)
Dar ce m-a trezitt cel mai tare la realitate a fost un moment pe care nu-l pot uita.
Acum un an jumate am fost internată cu o pneumonie nasoală rău. Simțeam că nu pot respira, că totul se închide peste mine. Și în alea 5-6 zile de spitalizare, mi-am zis clar:
„Dacă ies de aici ok, în viața mea n-o să mă mai plâng de job, de ‘crizele’ Brianei, de frânele puse de soțul meu, de vecinii gălăgioși sau de ploaie. Vreau doar să trăiesc.”
Aș fi dat orice atunci să fiu la birou și să pun 200 de ștampile.
Aș fi vrut să o aud pe Briana cum refuză pentru a 100-a oară să facă ceva ce-i zic.
Aș fi vrut să vomit de la frânele soțului, doar să fiu sănătoasă.
Aș fi preferat să aud ploaia aia care lovește tabla scării de bloc – sunet care de obicei îmi face sângele să clocotească.
Aș fi vrut orice… doar să nu mai fiu acolo.
Dar ghici ce? A trecut. M-am făcut bine. Am uitat. Și am revenit la nervii mei clasici și consumul meu zilnic pe prostii.
Acum, când am citit citatul ăsta, ceva s-a reactivat. Și poate că nu mă schimb radical. Poate că n-o să devin zen în 3 zile. Dar vreau să încerc să-mi dau seama mai repede când exagerez. Când îmi pierd zilele și sănătatea pe oameni care nu dau doi bani.
Când mă supăr din reflex, nu din rațiune.
Viața e prea scurtă pentru atâția nervi degeaba. Prea scurtă pentru scenarii imaginare. Prea frumoasă pentru o rană pe suflet provocată de un gând care nici măcar nu era real.
Așa că, data viitoare când îți vine să explodezi, întreabă-te:
🧠 O să-ți mai pese peste 5 zile?
Dacă nu… respiră. Dă scroll. Pune o melodie. Scrie pe blog. Sau dă-ți voie să nu te mai consumi.
Căci, până la urmă… tot Dale avea dreptate:
„Viața e prea scurtă pentru a o irosi pe nimicuri.”